100 de meditatii din inchisoare ( 4 )

Meditaţia 4

Atitudinea corectă faţă de sărăcie

Lăcomia noastră, iubirea de bani, ne aduce atât sărăcie cât şi nefericire. Atitudinea corectă a unui bun creştin faţă de un sărac nu este aceea de milă, ci mai repede de invidie sau concurenţă.

Deşi poţi avea mai multă pâine decât fratele tău sarac şi unt şi brânză pe pâine, omul nu va trăi numai cu pâine ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Luca 4:4). Săracul are un privilegiu pe care tu nu-l ai. Isus a fost trimis să vestească evanghelia săracilor, numai un sărac poate primi pe deplin mesajul. Bogătaşii aud doar Evanghelia diluată, predicată de pastori care n-au fost înfometaţi sau n-au postit niciodată, care sunt bogaţi sau doresc să fie.

Astfel de pastori nu doresc să-şi piardă contribuabilii bogaţi şi le predică din Evanghelie doar atât cât să nu îi ofenseze. Ei nu le vor spune niciodată enoriaşilor bogaţi că au tot atâtea şanse să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu câte are o cămilă să treacă prin urechile acului, cu alte cuvinte, că toată religia lor este zadarnică.

Repet întrebarea pusă le meditaţia precedentă: Oare nu trebuie să-i ajutăm pe săraci? Sigur că trebuie să-i ajutăm, dar cu o conditie: să nu le răpim sărăcia anterioară. Calea de a-i ajuta pe săraci este de a urma exemplul lui Isus şi de a deveni săraci ca şi ei.

Citim în cartea evreilor “Sehem ha tov” cum rabinului Haryim Auerbach de Launtzitz i s-a adresat un cizmar care nu avea lemne să-şi încăşzească încăperea în care stăteau soţia şi copilul lui nou născut. Rabinul l-a trezit imediat pe un alt vecin avut. Bogatul l-a invitat să intre, dar rabinul a preferat să-i vorbească de afară. Era foarte rece şi bogatul a trebuit să stea să tremure afară şi să vorbească mult timp cu rabinul. La sfârşit, rabinul a amintit plângerea cizmarului şi a spus: Acum, că ai simţit tu însuţi ce înseamnă să-ţi fie frig, vei şti ce ai de făcut. Bogatul a dus lemne familiei cizmarului, cărându-le el însuşi, cu o roabă. Cine n-a simţit laţul în jurul gâtului nu poate înţelege situaţia cuiva care este în pericol de moarte.

Nici o avere sau vreun milionar filantrop nu pot înlocui faptele caritabile făcute demult, de către călugării şi călugăriţele cu vocaţia sărăciei. Aceşti oameni, unii dintre ei foşti membri ai claselor avute, au întreţinut săraci în spitale, au făcut cămine pentru bătrâni şi orfelinate. Ei au coborât în realitate şi în duh la nivelul celor pe care s-au străduit să-i ajute, căci, cu adevărat, şi-au iubit semenii ca pe ei înşişi.

Asumându-şi propria sărăcie, ei îi puteau aprecia valoarea. Bătrânii, infirmii şi săracii au fost ajutaţi nu numai cu pâine, ci şi să vadă în sărăcie un privilegiu, iar nu un handicap.

În Statele Unite şi în alte ţări, există foarte multe programe pentru săraci care nu funcţionează. Programul lui Francesco d’Assisi a funcţionat. El a devenit sărac şi i-a determinat pe mulţi bogati să-şi cheltuiască banii, nu prin impozite, greu suportabile, ci dăruind din dragoste.

Sunt diverse modalităţi de a da ajutor. Am citit că locuitorii din coloniile portugheze, când erau bolnavi, treceau pe lângă multe spitale de stat şi mergeau mai departe, oprindu-se la mulţi kilometri distanţă, într-un spital creştin. Când au fost întrebaţi de ce procedează astfel, căci spitalele de stat ofereau dotare şi tratamente ca şi cele creştine, localnicii au răspuns: Da, tratamentul este acelaşi, dar mâinile nu sunt aceleaşi. Numai mâna goală poate să mângâie.

Nu opri pe nenorocitul care stă la poartă! (Proverbe 22:22) De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă (Evrei 13:12).

Isus dorea să ajungă la Golgota pentru a împlini salvarea omenirii. Dar, în acele zile, fiecare, călăi şi victime, erau opriţi la poartă pentru a răspunde întrebărilor, pentru a-şi arăta actele. Şi eu am văzut că nu este uşor să treci de poarta unei închisori, nici măcar pentru execuţie. Călăul bate la poartă, garda priveşte suspicioasă prin gaura cheii, apoi verifică ordinul. Aşa era şi înainte.

Este scris în Proverbe 22:22: Nu asupri pe nenorocitul care stă la poartă. Cei care-i aparţin lui Isus sunt fericiţi să sufere pentru El. Nu-i opriţi din nou la poartă să-i întrebaţi, să le încetiniţi marşul eroic spre sacrificiul de sine, oferindu-le iertarea sau punându-le cine ştie ce condiţii. Procedând astfel îi faceţi să sufere mai departe pe nenorociţii a căror slavă stă în suferinţa lor pentru Hristos.
Un creştin trebuie să se comporte astfel încât copiii săi să poată spune plini de bucurie, asemenea lui Iacov: Dumnezeul tatălui meu. Iacov avea străbuni cu care se putea mândri. Avraam părăsise leagănul de civilizaţie din cetatea Ur a Caldeii, pentru a trăi ca un străin pe un pământ sterp, tocmai pentru a fi liber să-L adore pe Dumnezeu, pe care-L cunoştea bine. Isaac a fost gata, de copil, să-L preamărească pe Dumnezeu prin moartea sa. Astfel de oameni nu ar trebui să fie lipsiţi de necazurile lor care le asigură gloria veşnică.

Necazul are problemele lui. Adesea eşti copleşit de disperare. Dumnezeu pare să-Şi fi întors faţa de la tine. Dar apoi îţi dai seama că a fost doar un joc cu un copil. Il cauti, Il gasesti din nou, Dumnezeu si cu tine, amandoi radiosi, amandoi plini de bucurie. Exista o invatatura adanca in Talmud: Inainte de a manca si a bea, un om are doua inimi. Simte si propria foame si pe a altuia. Dupa e a mancat si a baut, ramane doar cu o inima, cu gandul doar la confortul personal.

In loc de a-i rapi saracului saracia si nenorocitului necazul, care-i va fi slava viitoare, ai grija ca nu cumva sa fii si tu printre cei cu doua inimi.

~ Richard Wurmbrand ~

Download in versiune audio aici: Resurse crestine