John C. Maxwell - Promisiuni zilnice pentru lideri (5)

John C. Maxwell - Promisiuni zilnice pentru lideri (4)

Calauzire

John C. Maxwell - Promisiuni zilnice pentru lideri (2)

John C. Maxwell - Promisiuni zilnice pentru lideri (1)

100 de meditatii din inchisoare ( 22 )

Cuvinte care lipsesc din Biblie

În timp ce eram deţinut, nu aveam nimic şi mi-am dat seama atunci de importanţa faptului că în Vechiul Testament ebraic verbul “a avea” nu se întâlneşte niciodată. El ne există în limba ebraică şi nici măcar în ebraica modernă. A fi lipsit chiar şi de cuvântul “a avea” este culmea abandonării a tot ce ai.

Este un păcat să ai. La primii creştini toţi cei ce aveau ogoare şi case, le vindeau , aduceau preţul lucrurilor vândute şi-l puneau la picioarele apostolilor (Fapte 4:34-35). Ei erau iudei şi au descoperit, graţie lui Isus, ce a fost revelat prin geniul limbii lor: nu este bine pentru oameni să aibă, să posede. Un copil al lui Dumnezeu poate doar să administreze lucrurile care, de fapt, aparţin Creatorului.

În greacă cuvântul echo este folosit pentru a avea, dar are mai multe alte înţelesuri: a fi capabil, a fi dotat cu, a putea, a număra, a face etc. Ideea de a avea este o noţiune falsă. M-am născut fără consimţământul meu, nu am ales timpul sau locul, forma trupului meu saucaracterul moştenit. Viaţa mea s-a dezvoltat în împrejurări care nu au fost deloc în planurile mele. Eu nu am viaţa mea. Ea provine, conform unor legi stabilite, nu de mine. Şi nici nu posed eu ceea ce ţine de viaţă.

Renumitul tenor Caruso a fost obligat să cânte pe scenă în ziua morţii mamei sale, pentru a nu dezamăgi miile de admiratori care veniseră special să-l aculte. După spectacol a exclamat: la început am crezut că am o voce; acum îmi dau seama că această voce mă are pe mine.
Ghiar bucuriile şi supărările sunt date sau luate de alţii şi, în ultimă analiză, de Fiinţa unică.

Nu numai la forma de infinitiv lipseşte a avea din vocabularul ebraic, dar chiar şi cazul genitiv (al posesiei), este rar folosit. În ebraică nu se spune în mod obişnuit casa omului, căci nimeni nu poate avea una.În ebraica vorbită genitivul este înlocuit de aşa numitul “caz de costruit” care constă în scurtarea cuvântului pentru lucrul posedat. Astfel, orice persoană sau obiect redu8s la a fi o posesie îşi pierde din valoare.

În rugăciunea Domnului Isus, cuvântul Eu lipseşte cu desăvârşire, deşi este unul din cele mai folosite cuvinte în rugăciunile oamenilor.

Există un lucru mai rău decât rugăciunea în faţa unui idol: să te rogi şi să te închini în faţa propriei imagini. Creştinii n-ar trebui să fie fixaţi pe Eu, ci pe Dumnezeu. Eul ar trebui să dispară complet din rugăciune şi de asemenea amintirea identităţii persoanei care se roagă. Adevărata rugăciune este o revărsare de dragoste pură pentru binele întregului şi pentru ca totul să fie după voia Domnului.

Alt cuvânt care este complet absent din Biblie este cuvântul istorie. Istoria este amintirea evenimentelor după cum s-au succedat în timp. În istorie un eveniment este presupus a fi efectul celui precedent, care este deci cauza lui. Toate acestea sunt o iluzie. Ceea ce văd la cinema este tot o succesiune de evenimente, dar cel ce proiectează poate rula pelicula înapoi, prezentând evenimentele într-o altă înşiruire, sau filmul ar putea fi mixat pentru a arăta evenimentele în altă ordine. Totul este predeterminat de Dumnezeu.

Pana cu care Dumnezeu a scris tot ce se va întâmpla până la sfârşitul lumii s-a uscat de mult şi nu va fi din nou înmuiată în cerneală pentru a scrie o nouă versiune.

~ Richard Wurmbrand ~

Download in versiune audio aici: Resurse crestine

100 de meditatii din inchisoare ( 20 )

Exagerări în Biblie

S-au scris multe de către credincioşi în privinţa acurateţii Bibliei, dar rareori sunt amintite exagerările ei evidente.

Toţi prorocii mărturisesc despre El, afirmă Petru (Fapte 10:43). Dar au fost proroci evrei ca Obadia sau Amos care nici măcar nu-L menţionează pe Mesia.

Femeia samariteancă, cea care L-a întâlnit pe Isus, a spus oamenilor: "Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut. "(Ioan 4:29). Acest lucru cu siguranţă nu poate fi exact. Ar fi fost nevoie de ani pentru a-i arăta cuiva fiecare faptă a sa. Isus i-a arătat numai că ştia de totala ei decădere morală.

Criticii vor spune că astfel de afirmaţii sunt pertinente pentru a îndreptăţi pe cineva să pună Biblia la îndoială. Dar cei ce cunosc inima omenească învaţă din asemenea din asemenea afirmaţii despre impactul avut de Isus asupra contemporanilor Săi.

În timpul celui de-al doilea război modial, soţia mea s-a dus la Budapesta în nişte împrejurări deosebit de periculoase, pentru a aduce uşurare creştinilor suferinzi de acolo. Mult timp nu am avut veşti de la ea. În acest interval, n-am fost capabil să citesc ceva fără să-i văd chipul pe paginile oricărei cărţi sau ziar pe care le-am deschis. Aş putea spune ca Petru, contrar experienţei altora: Toate cărţile şi revistele conţin doar imaginea Sabinei.

Pentru o vreme, după discuţia cu Isus, femeia samariteancă a fost obsedată de amintrirea tuturor greşelilor ei şi într-o asemenea stare de conştiinţă, se poate să fiu spus într-adevăr: Mi-a spus tot ce am făcut.

Lui Petru, care L-a văzut pe Domnul înviat, el care era plin de experienţa sa cu Mesia, se poate să i se fi părut că toţi profeţii vorbiseră numai despre Hristos. Exact în timp ce Petru vorbea astfel, ceea ce în mod normal ar putea fi considerat drept o exagerare, Duhul Sfânt S-a coborât asupra lor.

Mulţi predicatori şi scriitori creştini insistă prea mult asupra acurateţii Bibliei. Duhul Sfânt nu Se pogoară asupra acelora care ascultă de ei, căci Isus nu este cu totul al lor. Inima le este ocupată cu tot felul de gânduri şi sunt copleşiţi de atâtea probleme încât pentru Domnul Isus abia dacă mai rămâne loc.

Şi apostolul Pavel exagerează când spune că toţi cei ce locuiau în Asia, (…) au auzit Cuvântul Domnului (Fapte 19:10). Dar Pavel nu a mers niciodată mai departe de Asia Mică. Persia, Asia Rusă şi China îi erau necunoscute. Afirmaţia lui Pavel arată cu ce era ocupată mintea lui: nu cu averea, faima ori plăcerea, ci cu un vis atât de viu simţit, încât părea real. El dorea Asia la picioarele lui Isus.

Astfel de vise sunt adevărate. O simplă descriere a faptelor este o plictiseală neinspirată. Adevărul lui Dumnezeu are aripi; el vede viitorul îndepărtat ca fiind prezent.

Am putut înţelege afirmaţia lui Pavel după eliberarea mea, când am predicat în Taiwan. Deşi vorbeam în faţa a numai 10000 de persoane, pe o mică insulă a Chinei, nu am trăit numai această experienţă. În faţa duhului meu şi a ochilor mei se aflau cele un miliard de persoane din China Mare care nu aveau nici un mijloc de a auzi Evanghelia. Lor le vorbeam.

În fiecare noapte, în timpul anilor întemniţării mele, am ţinut o predică adunării căreia i-am aparţinut. Eram sigur că vorbele mele vor fi primite. Cuvintele sunt auzite nu doar de aceia ale căror urechi percep sunetele. Poate Pavel ştia mai mult despre comunicarea telepatică decât ştim noi.

Este prea mult să considerăm ceva ca fiind exagerat, doar pentru că aşa ne pare nouă. Nu Biblia exagerează; noi exagerăm când o criticăm. Multe lucruri care au fost considerate exagerări ale Bibliei s-au dovedit mai târziu adevărate. Moise a numit Palestina o ţară unde curge laptele şi mierea – o lăudăroşenie evidentă (Deuteronom 26:9). Dar de curând, un om de ştiinţă a arătat că pământul este capabil de a furniza de trei ori mai multă mâncare şi a citat Israelul ca exemplu:

1. O vacă obişnuită produce în Israel cu 50% mai mult lapte pe an decât media în SUA.
2. În Israel un portocal produce 16 tone de fructe pe an – un record mondial.
3. Un pogon de pământ în Israel dă de două ori mai multe arahide decât fermele americane.
4. Varza şi tomatele crescute în Israel sunt printre cele mai bune din lume.

Toate acestea sunt îndeplinite în ciuda ploilor reduse din această ţărişoară. Aşa că lăudăroşenia lui Moise nu este chiar o exagerare, la urma urmei.

Autorii biblici privesc cifrele ca neimportante. În ziua Rusaliilor, când creştinii din Ierusalim s-au adunat la un loc şi 120 dintre ei au primit botezul Duhului Sfânt, Petru a explicat cele întâmplate ca fiind împlinirea profeţiei lui Ioel: În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură (Fapte 2:17). O sută de persoane pot fi greu numite orice făptură. Astfel de afirmaţii sunt catregorisite, de obicei, drept exagerări. Dar dacă cineva nu poate găsi cuvinte simple pentru sentimentele lui, dacă le îmbracă în superlative trebuie să conchidem că e o minciună? Este Faust o minciună pentru că Goethe, simţind puterea şi complexitatea răului, l-a personificat în Mefistofel? Petru a fost atât de copleşit de limbile de foc aşezate deasupra fiecăruia dintre apostoli (Fapte 2:3), încât n-a mai putut vorbi decât la superlativ.

Neemia exagerează când spune: Le-ai înmulţit fiii ca stelele cerurilor (9:23). Dar pe cer sunt miliarde de stele, în timp ce evreii nu sunt atât de mulţi.

Biblia este o carte orientală. Nu îi poţi aprecia adevărul aplicându-i standarde occidentale. Regulile adevărului variază de la o cultură la alta. În lumea anglo-saxonă, o afirmatie este adevărată numai când corespunde realităţii. La japonezi e altfel. Este corect să-i spui ceea ce-i face plăcere interlocutorului, chiar dacă nu este aceasta starea reală a lucrurilor. Hiperbola este normală pentru un oriental. Dumnezeu ne-a dat revelatia Sa într-o carte orientală, iar Biblia este infailibilă conform mentalităţii orientale care a produs-o.

~ Richard Wurmbrand ~

Download in versiune audio aici: Resurse crestine

100 de meditatii din inchisoare ( 19 )

Nu-L tulburaţi

Aşa cum moartea a fost o negrăită pătimire pentru Isus, şi naşterea trebuie să-I fi provocat mult chin. Este scris: S-a pogorât Duhul Sfânt (Fapte 10:44). O parte din sămânţă a căzut – spune Isus în pilda Semănătorului (Matei 13:4). Înainte de a se face grâu, ea trebuie să cadă din mâna semănătorului. Mai târziu, Isus lămureşte faptul că prin “pământ” se înţeleg diferitele tipuri şi calităţi ale oamenilor (Luca 8:12-15). Pentru fiecare, venirea pe pământ este o cădere. Acesta este semnul naşterii pentru fiecare om. Cu atât mai mult naşterea Fiului lui Dumnezeu este o coborâre, al cărei chin El a preferat să nu-l facă cunoscut. Adâncimea căderii Lui este arătată în faptul că El a venit în cel mai umil loc, într-o iesle.

Noi, creştinii, suntem atât de îndrăzneţi atunci când cântăm “Vino în inima mea”. Dar ce necazuri Îl aşteaptă aici! Mulţi credincioşi, văzând cât de mult Îl pot mâhni pe Domnul greşelile lor, repetă cuvintele spuse de Petru când s-a aruncat la picioarele lui Isus: Doamne, pleacă de la mine, că sunt un om păcătos! (Luca 5:8)

Sutaşul roman, în loc să-l invite pe Isus cum facem noi, I-a spus: Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu (Luca 7:6).

Acest sutaş a fost preţuit pentru credinţa lui care-l aşeza deasupra celorlalţi din Israel. Câtă deosebire faţă de obiceiul nostru de a-l tulbura pentru tot felul de fleacuri, nevoind niciodată să apelăm la un înger. Insistăm în a-L chema pe Stăpânul Însuşi pentru nevoile noastre şi cerem, ori de câte ori este posibil, semne vizibile.

Un suflet realmente iubitor este grijuliu în a nu-L deranja pe Cel Unic, Preaiubit. Cunosc cazul unei fete îndrăgostite de un tânăr despre care ştia că va avea o carieră strălucită. S-a gândit că, fiind sub nivelul lui, ea ar putea să-i prejudicieze imaginea în societate. El o iubea cu toată inima, dar ea l-a refuzat şi l-a determinat să se căsătorească cu o altă fată, mult mai potrivită stării lui sociale. Uneori iubirea cea mai mare se arată în renunţarea la iubit.

Venirea lui Isus pe pământ a fost o mare agonie pentru El. Venirea Lui pentru a vă împlini rugăciunile Îl tulbură. Atât de mulţi au fost vindecati de orbire printr-o simplă cerere şi apoi, cu ochii larg deschişi la ispitele lumeşti, au alergat după împlinirea poftelor, uitând cui datorează faptul că văd.

Creştinii renunţă la multe lucruri. Renunţaţi şi la nenumăratele voastre cereri. Daţi-I pace în orele în care vrea să fie singur.

Nu trebuie să-L tulburaţi nici atunci când sunteţi grozav de răniţi? Nu, căci ce faceţi dacă Hristos vă primeşte rugăciunea şi vă uşurează suferinţa? Nu ar fi aceasta o teribilă pierdere pentru voi?

Odată, în somn, un om a înghiţit un şarpe veninos care i s-a înfipt în gâtlej. S-a trezit în dureri grozave, fără a şti cauza. Un pădurar, om cu experienţă, ce trecea pe acolo, l-a bătut pe bietul om cu o sălbăticie de nedescris. În cele din urmă şarpele a fost vomitat şi alungat. Dacă cel în cauză i-ar fi cerut pădurarului să-l lase în pace, iar cerinţa i-ar fi fost ascultată, omul ar fi murit.

Nimeni dintre noi nu primeşte mai multe răni decât cele strict necesare:…până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi (Matei 10:30) Vieţile noastre sunt calculate dinainte.

Oare nu ştie Prietenul nostru din cer câte suferinţe trebuie să îndurăm? Nu-L tulburaţi pe Stăpân! El ştie.

~ Richard Wurmbrand ~

Download in versiune audio aici: Resurse crestine

100 de meditatii din inchisoare ( 18 )

Un limbaj fără cuvântul “Cuvânt”

Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat prin poporul evreu. Acesta poate fi exprimat în orice limbă cu excepţia ebraicei. Poporul ales, depozitarul Cuvântului lui Dumnezeu, nu are un cuvânt anume pentru cuvânt. S-a folosit davar care mai înseamnă şi lucru.

Evanghelistul Ioan a scris în greacă, dar a gândit în ebraică. În limba sa naturală, prologul la evanghelia lui s-ar citi: La început a fost davar, lucrul, şi lucrul a fost cu Dumnezeu şi davar era Dumnezeu.

A vorbi în cuvinte care nu au substanţă, în realitate înseamnă a sporovăi, nu a vorbi. Nu puteţi înţelege Bibliua dacă o priviţi ca pe o simplă colecţie de cuvinte.

“Mamuncan”, una din cele mai importante cărţi ale budismului Zen (secolul 13) spune, ca şi cum ar fi însufleţită de duhul ebraic: Cuvintele nu exprimă lucruri; frazele nu exprimă mişcarea minţii. Cel care primeşte doar cuvinte este pierdut; a te opri la fraze înseamnă înseamnă a fi indus în eroare.

Cum Einstain a conectat spaţiul cu timpul şi a creat conceptul de “a patra dimensiune spaţiu-timp continuu”, evreii au conceput noţiunea unică de davar, lucrul-cuvânt cu două aspecte, unul verbal şi celălalt în realitatea fizică sau spirituală.

În ebraică nu s-ar fi putut spune Cuvântul Tău este adevărul (Ioan 17:7). Trebuie să fi folosit aici davar, care este mai mult decât cuvânt. Cuvintele singure, chiar divine, nu sunt adevărul; ele pot fi o mască pentru cruzime, dispută şi lăcomie ca şi sugerări ale sfinţeniei.

Davar-ul Tău, Cuvântul Tău – lucrul, în dublul său aspect, este Adevărul, aşa cum, după Einstein, evenimentele nu mai sunt plasate doar în spaţiu sau în timp. În schimb avem noţiunea de “interval” în fizică, noţiune care le cuprinde pe amandouă.

Sculptorul italian Tommasi a ornamentat un cimitir din Buenos Aires cu statui, fiecare reprezentând una din simfoniile lui Beethoven. Când un prieten mi-a cerut să i le descriu, n-am găsit cuvintele potrivite.

Beethoven a exprimat ceea ce a simţit în note care, cântate, dau sunete. Sculptorul a modelat în marmură ceea ce a simţit când a auzit muzica. M-am uitat la figurile din piatră. Dacă mi-aş pune propriile simţiri în cuvinte oare ce relaţie ar putea avea ele cu sumfoniile lui Beethoven?

Un orb a cerut odată unui prieten să-i descrie laptele. Prietenul a început cu: Laptele este alb. Orbul l-a oprit cu o a doua întrebare: Ce înseamnă alb? - Alb este culoarea lebedei, a fost răspunsul. Cum este lebăda? Explicaţia care a urmat: Este o pasăre cu gâtul îndoit. El a continuat să întrebe: Ce înseamnă îndoit? Prietenul a ridicat din sprincene şi a spus: Atinge-mi cotul şi acum vei înţelege ce am vrut să spun. Orbul a atins cotul prietenului său şi a exclamat: Acum ştiu cum e laptele.

Dacă Biblia e doar o acumulare de cuvinte, vom şti despre Dumnezeu doar atât cât a putut afla orbul despre lapte.
Prin cuvinte trebuie să ajungem la lucrul real, la Dumnezeu. Doar atunci vom fi iluminaţi.

Dumnezeu este un cuvânt rostit de români, un termen pentru a comunica despre o fiinţă misterioasă. Eu văd un obiect care în română se numeşte aspirator. El este folosit de către adulţi pentru îndepărtarea prafului. Copiii se uită la el ca la o jucărie. El poate avea şi alte întrebuinţări ca: stropit sau zugrăvit.

La oamenii care rămân în sfera cuvintelor, discuţiile nu duc nicăieri. Cuvintele sunt folositoare numai atunci când duc la davar, realitatea-cuvânt. Cu ce cuvinte L-am putea explica pe Dumnezeu? Să spun că este un rege? Acesta este un titlu pe care l-au avut mulţi oameni cumsecade, dar nu şi Irod, Nero, sau Henric al VIII-lea l-au purtat. Aş produce confuzie dacă L-aş numi Împărat? Să-L numesc Tată? Luther avea un tată foarte rigid şi se abţinea de a I se adresa lui Dumnezeu cu cuvintele rugăciunii domneşti. Chiar Dumnezeu este un cuvânt folosit nu numai pentru Creator, ci şi pentru fiinţe pline de cruzime ca Moloh şi Quetzalcoatl, care au cerut mii de sacrificii umane.

Trebuie să trecem de la cele ce sunt numai cuvinte la davar, lucrul real, pentru a-l înţelege pe Dumnezeu, nu numai Creatorul, dar şi Păstrătorul şi Nimicitorul.

~ Richard Wurmbrand ~

Download in versiune audio aici: Resurse crestine

100 de meditatii din inchisoare ( 17 )

Eufemisme în Biblie

Unele torturi erau obscene. Dar odată eliberat, trebuia oare să spui ce s-a întâmplat?

Biblia evită consecvent menţionarea unei părţi esenţiale a vieţii, acel aspect supralicitat până la punctul de a ofensa, în limbajul curent. Cuvântul “sex” nu se întâlneşte niciodată în Biblie şi nici cuvinte legate de organe sau de actul sexual.

Cel din urmă este exprimat prin “a cunoaşte”: Adam a cunoscut-o pe nevastă-sa, Eva (Geneza 4:1). Pentru organul sexual feminin se foloseşte în mod obişnuit cuvântul “ruşinea” – boşet, sau uneori “buricul”. Tendinţa generală a stilului biblic este către eufemism. Aceasta nu se aplică doar subiectelor sexuale. În Faptele Apostolilor, găsim în mod repetat expresia că Isus a fost atârnat pe lemn (Fapte 5:30). Răstignirea evocă o imagine prea teribilă.

Scriptura evită, de asemenea, să spună povestea întreagă a unor acţiuni greşite. La Geneza 35:22 se folosesc litere cursive pentru ceea ce traducătorii au adăugat la textul original. În ebraică această frază rămâne incompletă: Ruben s-a culcat cu ţiitoarea tatălui său, Israel a aflat. Ne-am aştepta să ni se spună detaliile incestului şi ale teribilului conflict între tată şi fiu, care trebuie să fi avut loc ulterior. Însă masoreţii au lăsat un spaţiu în textul ebraic după cuvintele Israel a aflat, pentru a ne sugera că ce poate fi mai rău este mai bine să nu fie spus.

La Geneza 4:8, după cuvintele Vaiomer Cain – Şi Cain a spus, masoreţii au lăsat alt spaţiu, cu un semn circular ce indică o omisiune intenţionată a ceva important. Atât textul samaritean al Genezei cât şi Septuaginta, prima traducere greacă, adaugă la acest punct ceea ce Cain a spus fratelui său: Hai să mergem pe câmp. Versiunea siriană este: Hai să mergem în pustie. Dar cunoaşterea continuării discuţiei între fraţi se pare că a fost păstrată oral. Targumul, o parafrază aramaică a textului, adaugă: Am crezut că lumea a fost făcută în îndurare, dar nu este condusă după faptele bune sau merite, nici nu există vreo judecată sau judecător şi nici nu va fi o viaţă viitoare sau răsplată sau pedeapsă. De ce este refuzată jertfa mea?

Ca fiind dată de Dumnezeu, Biblia preferă să treacă sub tăcere cuvintele lui Cain. Prin astfel de omisiuni suntem învăţaţi să nu reproducem sau să cităm cuvintele răufăcătorilor. Asemenea cuvinte sunt contagioase.

Biblia evită, de asemenea, folosirea epitetelor. Istoricul evreu Iosif Flavius, din secolul I a scris că Pilat era un ucigaş crud. Ştim din Talmud că marii preoţi din vremea lui Isus erau mai mult negustori, decât slujitori ai lui Dumnezeu, slugi ale Imperiului Roman, care au obţinut prin mită poziţiile înalte. Dar Biblia nu reproşează nimic vieţilor personale ale lui Caiafa şi Pilat. Ea relatează doar ce I-au făcut ei lui Isus. Evangheliştii nu au considerat de datoria lor să le denunţe public păcatele.

Ştim din izvoare istorice că vieţile întregii dinastii erau desfrânate. Evangheliile povestesc doar un minim despre felul cum se purtau cu copiii din Betleem şi cu apostolii. Un păcat individual este menţionat doar pentru că a condus la moartea lui Ioan Botezătorul.

Noi, care ne bucurăm de orice păcat pe care-l descoperim la un adversar, trebuie să profităm şi să ne însuşim discreţia Bibliei, care recurge la eufemisme şi tăcere.

~ Richard Wurmbrand ~

Download in versiune audio aici: Resurse crestine

100 de meditatii din inchisoare ( 16 )

Meditaţia 16

Ceea ce e dincolo de Biblie

Biblia conţine ceea ce ne-a revelat Dumnezeu ţinând seama de condiţia şi capacitatea inimilor şi minţilor noastre.

Isus le-a spus ucenicilor: "Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta (Ioan 16:12)." Ne întrebăm ce ar fi spus dacă am fi fost capabili să primim toate cuvintele Sale.

Autorii biblici au lăsat multe lucruri interesante nespuse. Pavel se plânge că vremea îl împiedică să vorbească de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Iefta, de David, de Samuel şi de proroci (Evrei 11:3). O parte din timpul lui Pavel a fost absorbit de tot felul de fleacuri care au provocat atâtea certuri printre primii creştini.

Iuda a încercat să scrie despre cele mai importante subiecte ale “mântuirii de obşte” (Iuda v.3). Nu cunoaştem gândurile sale în materie, pentru că el trebuia, în schimb, să-i îndemne pe credincioşi să fie atenţi la oamenii fără Dumnezeu care ajunseseră la conducerea bisericii.

Autorii biblici trebuiau să-şi adapteze mesajele astfel încât să nu aducă prejudicii ascultătorilor. Prima predică creştină ţinută de Petru la Rusalii, Îl numeşte pe Isus om adeverit de Dumnezeu (Fapte 2:22), înălţat prin dreapta lui Dumnezeu (Fapte 2:33). Petru nu spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Ar fi fost prea greu pentru evrei să accepte. Diplomaţia este un element al oricărei predici inteligente.

Trebuie să ajungem nu numai să înţelegem ceea ce spune pastorul, dar şi ceea ce ar fi putut spune, dacă am fi fost deschişi pentru întreg adevărul.

Când o statuie a preşedintelui Kruger a fost ridicată în Pretoria (Africa de Sud), soţia acestuia i-a cerut sculptorului să facă statuii o pălărie scobită, aşa încât acolo să se adune apă de la ploaie şi păsările să poată bea din ea. Cei familiarizaţi cu istoria Republicii Natal sunt inspiraţi de aceasta statuie, sunt incurajati să concureze cu acest mare om de stat în propriile lor fapte. Păsările iau din aceeaşi statuie doar câteva picături de apă.

Dacă rămânem păsărele în credinţă, vom ajunge să cunoaştem ceea ce autorii Bibliei nu puteau să spună contemporanilor lor. Râul vieţii ne va da mai mult decât câteva picături de apă. Dumnezeu ne trece prin închisoare pentru a ne da noi capacităţi de înţelegere.

~ Richard Wurmbrand ~

Download in versiune audio aici: Resurse crestine

100 de meditatii din inchisoare ( 15 )

Meditaţia 15

Timpul inexact al Bibliei

Pierdusem noţiunea timpului, nu ştiam ce oră şi ce zi era, celula mea solitară fiind subterană. Nu ştiam nici măcar dacă era primăvară sau vară. Pentru mine nu existau deosebiri între anotimpuri.

Autorii Bibliei ştiau că viaţa lor e veşnică. Timpul nu conta pentru ei, aşa încât erau inexacţi în datarea evenimentelor.

La Ioan 21:1 citim fraza: După aceea Isus s-a mai arătat. Ce înseamnă după aceea? Vei căuta în zadar. Capitolul 3 de la Matei începe cu cuvintele: În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii. În versetul precedent, Ioan şi Isus nu puteau avea mai mult de 2 sau 3 ani, astfel trei decenii trebuie să se fi scurs înainte ca Ioan să-şi înceapă lucrarea publică. Pentru evanghelist era tot în vremea aceea.

Atât Ioan cât şi Matei vorbeau despre nişte evenimente între care se scursese mult timp, ca şi cum acestea ar fi fost simultane. Înainte de Einstein acest lucru ar fi fost considerat ciudat. Acum ştim că afirmaţia referitoare la simultaneitatea a două evenimente capătă sens numai în relaţie cu locul în care se află observatorul. Ea aparţine părţii subiective a observaţiei noastre şi nu părţii obiective care face istoria.

Duhul suflă încotro vrea, spune Scriptura (Ioan 3:8). Vânt şi duh sunt acelaşi cuvânt în greacă. Mă pot plasa eu însumi, din punct de vedere spiritual, într-o astfel de poziţie, încât evenimentele, îndepărtate unele de altele în timp, să apară ca petrecându-se simultan? Este exact ceea ce fac unii americani, cărora le place să privească două sau trei programe TV în acelaşi timp.

Putea avea loc predica lui Ioan Botezătorul în vremea aceea, adică în vremea copilăriei lui? În felul acesta a văzut Matei evenimentele. Cine sunt eu să-l acuz pe el de inexactitate?

Avem o făgăduinţă: Cere şi ţi se va da (Matei 7:7). Acest verset pare să contrazică o bună parte din experienţa noastră. Fiecare credincios ştie că sunt rugăciuni cu răspuns, dar şi unele rămase fără răspuns. Am cerut şi nu ni s-a dat. Dar cât timp a trecut de când am cerut?

Moise i-a cerut lui Dumnezeu: Lasă-mă, Te rog, să trec şi să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan. Domnul a răspuns: Destul! Nu-mi mai vorbi de lucrul acesta (Deuteronom 3: 25-26). Aici nu este exemplul unei rugăciuni fără răspuns, ci al unei rugăciuni refuzate în mod clar. Cum se potriveşte asta cu Cere şi ţi se va da?

Ceva mai târziu, peste vreo 3500 de ani, ca să folosim expresia biblică, în vremea aceea, Isus era pe muntele Tabor cu ucenicii săi şi iată că li s-au arătat Moise şi Ilie (Matei 17:3). Muntele Tabor este în Canaan, dincolo de Iordan, în Ţara Făgăduinţei. Şi astfel dorinţa lui Moise s-a împlinit în cele din urmă, însă cu o întârziere de câteva mii de ani. Nu prea mult pentru cineva a cărui viaţă este veşnică.

Avem înaintea noastră nu o viaţă veşnică, ci vieţi veşnice. Ebraica nu are singular pentru viaţă. Majoritatea substantivelor ebraice care se termină cu im sunt la plural şi cuvântul biblic pentru viaţă este haiim . Vom avea mai multe vieţi şi ocazii. Am credinţa că toate rugăciunile vor avea un răspuns.

Viaţa veşnică este mai mult decât infinită. Kantor, un discipol evreu al lui Einstein, a conceput noţiunea de “transfinit”. Când duci o dreaptă nesfârşită într-o direcţie, dintr-un punct dat, valoarea ei matematică e infinită. Kantor numeşte aceasta “transfinit” şi foloseşte litera ebraică Aleph pentru simbolul lui matematic. Posibilităţile eternităţii sunt inepuizabile. Cereţi şi vi se va da. Nu întrebaţi când. Cerul este dincolo de timp.

Perioadele de timp, în general, nu sunt fapte fizice obiective, ci sunt dependente de observator. Timpul şi spaţiul sunt chiar prin natura lor reprezentări confuze ale singurului lucru real: intervalul în spaţiu-timp continuu. Hai să gândim biblic, în afara timpului!

~ Richard Wurmbrand ~

Download in versiune audio aici: Resurse crestine

100 de meditatii din inchisoare ( 14 )

Meditaţia 14

Cum să vă autoanalizaţi

Izolarea te ispiteşte la o nesfârşită meditaţie asupra trecutului tău. Pavel scrie: Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi (1 Corinteni, 11:28). Cum s-o faci? Nu e nici o indicaţie specifică în Biblie, dar experienţa creştină de sute de ani ne-a învăţat un lucru: să nu fii prea minuţios în autoanaliză. O gânganie care este examinată foarte minuţios în laborator, ajunge să moară de excesul expunerii.

Decât să examinezi detaliile propriei tale vieţi, mai bine încearcă să sondezi adâncimea credinţei tale în viaţa lui Isus, în moartea şi învierea lui.

Odată, cineva era foarte îngrijorat de starea sufletului său. Nicio predică din vreo carte religioasă nu-l putea satisface. Într-un târziu a aflat de existenţa unui pustnic vestit pentru înţelepciunea lui.

Omul a luat un cal şi a urcat călare muntele până la locul unde trăia înţeleptul. L-a găsit în meditaţie la intrarea în peşteră. Înţeleptul l-a întrebat ce doreşte. Caut mântuirea i-a spus omul. Înţeleptul a rămas tăcut o vreme. Apoi a spus: De ce nu cauţi mai bine un cal? Am un cal, răspunse omul. Întorcându-se spre peşteră, înţeleptul a spus doar: Aşa, deci.

Coborând călare de pe munte, omul s-a gândit şi s-a tot gândit la întâlnirea cu înţeleptul. Şi deodată s-a luminat: De ce să caute un cal? Avea unul şi era călare. Atunci de ce să caute mântuirea? Dumnezeu L-a trimis pe Fiul său în lume pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Mântuită era, aşadar asigurată.

Un om călare nu e interesat să caute un cal, decât dacă cel pe care-l avea era istovit sau a murit. Mântuitorul nu oboseşte decât dacă omul fuge de mântuire, sau dacă el o refuză în mod conştient. Isus a venit să caute şi să salveze ce era pierdut. Noi nu trebuie să-l căutăm pe El. Dorinţa Lui de a ne duce în rai este mult mai mare decât a noastră de a fi iertaţi. Mântuirea nu trebuie căutată, ci doar acceptată. Când omul a ajuns în vale, înţelesese acest lucru.

Crestinii spun adesea: Am fost mantuit acum cinci sau cinsprezece ani. Noi am fost mantuiti cu totii acum 2000 de ani, cand Isus a murit pentru noi pe Golgota. Dar numai acum cinci sau cinsprezece ani am inteles noi acest lucru.

Când mă apropii de Sfânta Cină, primul lucru la care trebuie să mă gândesc, când aud cuvintele acesta este sângele Meu care se varsă pentru voi spre iertarea păcatelor, este să-mi dau limpede seama că-mi sunt adresate mie. Ştiu eu la fel de sigur ca un călăreţ care are un cal, că păcatele mele sunt iertate şi uitate? Dacă înţeleg acest lucru m-am autoanalizat bine şi sunt vrednic de Sfânta Cină.

~ Richard Wurmbrand ~

Download in versiune audio aici: Resurse crestine

100 de meditatii din inchisoare ( 13 )

Meditaţia 13

Două sensuri ale lui “Sabahtani”

Eloi, Eloi, lama sabahtani a fost strigătul lui Isus de pe cruce. Evanghelistul a tradus aceste cuvinte din aramaică: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit? (Marcu 15:34). Dar aceasta nu este singura traducere posibilă.

Sabahtani este parsoana I, timpul trecut de la meşabeah care înseamnă a abandona. Dar meşabeah înseamnă şi a slăvi. Este frecvent folosit în acest sens, chiar în rugăciunile ebraicei moderne, aşa încât cuvintele lui Isus puteau fi traduse: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, cât m-ai proslăvit! Acestea erau cuvintele cu care terapeuţii, o ramură a sectei esenienilor din vremea lui Isus, îşi încheiau rugăciunile. Era o exprimare a uimirii în faţa mulţimii harurilor primite.

În ultima seară Domnul S-a rugat: Proslăveşte pe Fiul Tău folosind probabil cuvântul aramaic meşabeah. Rezultatul aparent nu era proslăvirea, ci abandonarea de către cei mai mulţi din ucenicii Săi, biciuirea, batjocorirea, răstignirea şi părăsirea de către Dumnezeu. Oare în acest fel răspunde Tatăl ceresc rugăciunii?

Dar implorarea lui Isus din această seară poate să fi avut şi un sens tainic. Tată, a sosit ceasul! Planul nostru va fi împlinit. Părăseşte (şabeah) pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să Te proslăvească (tot şabeah) îndurând toate cu răbdare şi dragoste. Astfel, patimile care au urmat sunt o împlinire a rugăciunii lui Isus.

La fel de ciudate pot părea vorbele lui Isus: M-ai părăsit, la timpul trecut. În timp ce El era părăsit atunci şi acolo – răstignirea era un eveniment al prezentului. Atunci de ce foloseşte Isus timpul trecut? În mod obişnuit, când cineva este bătut nu întreabă: De ce m-ai bătut, ci spune de ce mă baţi, folosind timpul prezent.

Unul din secretele puterii spirituale este de a trăi în afara timpului. O revoluţie actuală, cu toate ororile ei imediate, este greu de îndurat. Dar putem asculta cu uşurinţă informaţii despre Revoluţia Franceză şi ghilotina ei de acum 200 de ani. Dumnezeu şi Duhul trăiesc veşnic. Veşnicia nu este absenţa timpului, ci viaţă dincolo de timp. Tu poţi decide cum să priveşti un episod din viaţă, în prezent sau în trecut. Oricine retrăieşte amintiri din prezent ca şi cum lucrurile s-ar petrece în prezent. Fenomenul poate fi şi invers. Puteţi transfera greutăţile de azi în trecut, prin aceasta făcându-vă capabili de a le privi cu seninătate. În felul acesta nu vă vor înfrânge. Numai aşa am putut rezista noi, cei din închisori.

~ Richard Wurmbrand ~

Download in versiune audio aici: Resurse crestine

100 de meditatii din inchisoare ( 12 )

Meditatia 12

Dublul sens al cuvântului Netzah

Când am fost întemniţat mi-au dat douăzeci şi cinci de ani de închisoare, ceea ce era, practic, ca şi o întemniţare pe viaţă. În ziua în care mi s-a dat sentinţa, mi-au trecut prin minte următoarele gânduri: Cuvintele ebraice din Biblie au o mulţime de înţelesuri, dându-le un spectru asemenea curcubeului. Hai să analizăm două sensuri ale cuvântului netzah. Acest cuvânt poate însemna necontenit. De ce nu mai conteneşte suferinţa mea? întreabă Ieremia (15:18). Dar netzah mai înseamnă şi victorie (1 Cronici 29:11 şi Isaia 25:8). Astfel, ceea ce apare ca fiind o întrebare disperată, fără răspuns în Ieremia, ar putea fi tradusă: Ce-i cu suferinţa mea? Este spre împlinirea izbânzii.
Se spune că regele Solomon stătea odată pe malul mării, admirând steagurile mai multor ţări, arborate la navele ce treceau pe acolo. El l-a intrebat pe marele preot care stătea alături: Câte nave crezi că trec pe an prin apele noastre? Preotul a răspuns: Doar trei. Gândind că preotul e insolent, regele a răspuns indignat: Cum îndrăzneşti să dai un astfel de răspuns? Văd zeci de nave chiar în clipa asta. – O iluzie, a răspuns marele preot. În realitate, toate navele care navighează prin toate mările sunt doar trei: nava poftei după avere, nava poftei după faimă şi aceea a poftei după plăcere. Acestea sunt cele trei forţe care mână pe oameni peste mări, orice nume ar lua o navă pentru scurtul ei timp.

Regele a cântărit acest răspuns câtva timp. În “Cântarea” lui el vorbise despre o a patra navă , una foarte mică, incapabilă să navigheze dincolo de mica mare a Galileii dar, în final, depăşindu-le pe toate celelelte.

Aceasta a fost nava lui Mesia, o navă dusă de jertfe Fiului lui Dumnezeu, de dragoste puternică, de dorinţa de a sluji. Ea navighează sfidând toate legile hidrodinamicii. Minunea facuta de Mesia atunci când, la porunca Lui a încetat furtuna, iar corabia a fost salvată, este un miracol mai mare decât se consideră în mod obişnuit. Marcu a scris că furtuna arunca valurile în corabie aşa că mai că se umplea corabia. (Marcu 4:37)

Orice vas plin cu apă se scufundă, fie că e furtună sau nu. Dar acest vas, corabia lui Isus, nu s-a scufundat nici măcar când apele păcatelor, ale dezbinărilor, ale ereziilor şi ale persecuţiilor au umplut-o până la refuz. Ea înaintează spre izbândă. Necontenita (netzah) suferinţă este doar umbra lui netzah, izbânda spre care navighează.

~ Richard Wurmbrand ~

100 de meditatii din inchisoare ( 11 )

Meditaţia 11

Almah 

Oricine ar considera de prost gust să discute public, după nuntă, problema virginităţii soţiei sale, totuşi această indecenţă este comisă astăzi de foarte multe persoane care pun la îndoială faptul că Maria a fost într-adevăr fecioară când l-a născut pe Isus.

În multe cercuri se contestă profeţia lui Isaia asupra naşterii din fecioară. Se argumentează că în cuvintele sale (7:14) De aceea Domnul Însuşi vă va da un semn: ”Iată, fecioara va rămâne însărcinată”, expresia ebraică almah nu înseamnă în mod obligatoriu fecioară. Ar putea de asemenea să însemne tânără femeie.

Ca alte substantive în ebraică, cuvântul feciorelnic are două forme. Elem, forma masculină, este întotdeauna folosită pentru un băiat foarte tânăr, care nu a cunoscut încă o femeie, ca David când l-a ucis pe Goliat (1 Samuel 17:56). În acest pasaj versiunea autorizată traduce elem prin adolescent. Cuvântul revine în 1 Samuel 20:35 referitor la un băieţel care îl însoţeşte pe Ionatan.

De vreme ce elem, în forma masculină, indică în mod sigur un băiat virgin, de ce nu ar avea atunci şi forma feminină, almah, acelaşi sens?
Desigur, evanghelistul Matei ştia mai bine ebraica decât profesorii de teologie moderni, iar traducerea lui în profeţia lui Isaia a fost: Fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu… (1:23). În ceea ce mă priveşte, eu cred în naşterea din fecioară a lui Isus, chiar dacă nu ar fi scris în Biblie.

Noi, oamenii, avem cu toţii caractere cu trăsături care contrazic. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce moştenim de la părinţii noştri trăsături care provin din două surse divergente şi adesea contradictorii? Isus, în schimb, este Unul. El nu este scindat de antagonisme interioare. Moştenirea Lui are o singură sursă.

Vă puteţi baza pe Biblie. Maria era fecioară când l-a conceput pe Isus. Acela care a păstrat-o fecioară şi sfântă prin harul Lui, va veghea, de asemenea, ca voi să vă prezenteţi în faţa Lui cu o puritate feciorelnică.

~ Richard Wurmbrand ~

Download in versiune audio aici: Resurse crestine

100 de meditatii din inchisoare (10 )

Meditaţia 10

Cuvinte de neînţeles

În original, Biblia conţine cuvinte pe care nu le cunoaştem, de exemplu eşpar, în 2 Samuel 6:19 şi 1 Cronici 16:3. El este tradus prin “carne”, dar pune ghilimele pentru a atrage atenţia că acest sens este nesigur. Unii comentatori evrei îl traduc prin prăjitură cu stafide.

Nimeni nu este sigur de înţelesul cuvintelor selah şi miktam care sunt frecvent întâlnite în Psalmi. Renumitul traducător Raşi spune că selah înseamnă etern. Ybn Ezra crede că este un semn muzical. Septuaginta traduce selah prin pauză.

Miktaim apare la începutul Psalmilor 16, 56, 57, 58, 59 şi 60. În midraş, un comentariu evreiesc al Bibliei, se spune că David era smerit (makh) şi neprihănit (tam), deci miktam. Raşi crede că este, ca şi selah, indicaţia unei melodii. Ybn Ezra şi Luther derivă cuvântul de la ketem – aur. O notă din versiunea autorizată engleză a Bibliei numeşte Psalmul 16 – Psalmul de aur. Alţii consideră cuvântul babilonian kafamu ca izvor al lui miktam şi traduc un psalm al mântuirii. Toate acestea sunt presupuneri.

Cuvântul grecesc epiusion, care apare în rugăciunea domnească (Matei 6:11) nu se întâlneşte nicăieri altundeva în literatura greacă. Traducerea de toate zilele din expresia cea de toate zilele este arbitrară. Ieronim a folosit expresia pâinea noastră cea duhovnicească.

Sunt multe alte cuvinte al căror înţeles rămâne tainic. O posibilitate este aceea de a nu atribui nici un sens unor astfel de cuvinte. Nicăieri în Biblie nu se afirmă că tot ce este scris în ea trebuie să aibă înţeles.

“Mumonkan”, o carte fundamentală a Zenului budist din secolul al 12-lea, spunea că lipsa de sens este sensul expresiei “a urma calea”.

Textul ebraic al Bibliei are notaţii muzicale. Vechiul testament este un cântec în care unele sunete sunt aici pentru frumuseţea lor muzicală, fără vreun sens, la fel cu tra-la-la din cântecele populare ale natiunilor moderne.

Întreaga Biblie este o simfonie inimitabilă. Nu numai sensul frazelor, dar chiar şi sunetul lor poate duce sufletul la extaz.

Să dăm doar un exemplu: Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet (Fapte 4:32). Este desigur un gând adânc, dar în greacă este şi o frază muzicală minunată, o rimă: Kardia kai psyhe mia. Litere, silabe şi cuvinte întregi au fost scrise în Biblie numai pentru splendoarea sunetului. Oricine are ureche muzicală le va gusta. Ele nu pot fi traduse.

Luther a numit raţiunea noastră o fiară, din cauza tendinţei de a se amesteca în subiectele religioase. Mintea raţională caută sens şi logică în orice, inclusiv în Biblie. Dar de ce trebuie să fie limitată mereu Biblia la a avea sens pentru raţiune? Ea vorbeşte sufletului, în primul rând.

Kruger, preşedintele Republicii Natal (Africa de sud), s-a dus la vânătoare, lăsându-şi acasă soţia şi copilul, amândoi bolnavi. La întoarcere şi-a auzit soţia cântând, ceea ce nu-i stătes în obicei. A intrat în casă şi a văzut-o lungită în pat, ţinându-şi copilul mort în braţe. Nu după mult timp a murit şi ea. Părăsind tot, Kruger a hoinărit pe câmpii şi prin păduri încercând să găsească un sens vieţii şi dragostei, care ne uneşte un timp, pentru ca moartea să ne despartă iarăşi. Prietenii lui, alarmaţi, l-au căutat zile în şir şi, în cele din urmă, l-au găsit flămând, cântând, şi cu o pace adâncă în inimă. Nu găsise sensul lucrurilor, dar renunţase la a mai căuta.

De ce trebuie să aplicăm logica şi judecata în orice? De ce să nu căutăm, mai curând o melodie, cum face privighetoarea, fără a construi fraze care n-au nici un înţeles?

În această muzică trebuie găsit sensul adânc al Bibliei, în care inima cântă, uneori în cuvinte de neînţeles, despre căile ascunse ale lui Dumnezeu.

Gândind astfel, nu m-am sinchisit când vorbirea mea a devenit confuză, din cauza împrejurărilor în care am fost arestat.

~ Richard Wurmbrand ~

Download in versiune audio aici: Resurse crestine

100 de meditatii din inchisoare ( 9 )

Meditaţia 9

Modul de a respira

Noii prizonieri veniţi în închisoare ne întrebau: Cum să rezistăm torturii? Printre alte sfaturi le spuneam: Respiraţi adânc, ritmic.

Pavel scrie: Să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:31) Aceasta înseamnă un mod de a respira.

Viaţa omenirii a început când Dumnezeu a suflat Duhul vieţii peste Adam (Geneza 2:7). În ce ritm şi în ce fel o fi suflat Dumnezeu?

Biblia vorbeşte despre mai multe feluri de respiraţie. Păcătosul este comparat cu o măgăriţă sălbatică, deprinsă cu pustia, care gâfâie în aprinderea patimii (Ieremia 2:24) şi Ieremia vorbeşte despre bărbaţi ca despre nişte cai bine hrăniţi care nechează după nevasta aproapelui său (Ieremia 5:8).

Persecutorul Saul din Tars este descris ca suflând ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. Isus Însuşi avea o respiraţie aparte: El a suflat peste apostolii Săi şi ei au primit Duhul Sfânt (Ioan 20:22).

Preoţii ortodocşi mai suflă încă asupra oamenilor, ca parte a ritualului baptismal. În ce fel respiraţi voi? Suflaţi mânie, poftă? Sau aveţi o suflare liniştită, majestuoasă, senină, aceea a omului care nu are nici un ataşament sau repulsie faţă de lume şi care nu este tulburat de ea. O astfel de respiraţie trebuie să practicăm.

Exerciţiile de yoga pot fi folositoare, dar nu rezolvă problemele. Poţi practica yoga dimineaţa, şi să nechezi sau să sufli mânie după-amiaza. Trebuie să practici respiraţia spre slava lui Dumnezeu, în momentele celor mai mari ispite. Când alţii strigă la voi sau vă torturează, când sunteţi în pericol sau chemaţi spre păcat, liniştiţi-vă şi începeţi să respiraţi într-un mod sfânt: adânc, uniform, ritmic. Aceasta vă va ajuta să fiţi victorioşi.

Limbajul Bibliei ne invată să fim atenţi la felul nostru de a respira. În ebraică – Ketsar af – respiraţie tăiată este expresia pentru nerăbdător; ereh apaim – cu respiraţie îndelungată – înseamnă răbdător, senin. Stările sufletelor noastre sunt conectate cu respiraţia. Când respirăm profund, timp de zece minute, în ritm egal, gândind tot timpul acum inspir, acum expir, atunci mânia devine imposibilă. Cineva, care doreşte să devină mânios, să respire în sens opus procedeului natural.

Faceţi totul spre slava lui Dumnezeu! Chiar felul în care respiraţi este cunoscut de Cel Atotputernic. Copacii respiră rar şi trăiesc mult; insectele, dimpotrivă.

~ Richard Wurmbrand ~

Download in versiune audio aici: Resurse crestine

100 de meditatii din inchisoare ( 8 )

Meditaţia 8

Cuvinte masculine şi feminine

Timp de mai mulţi ani nu am văzut vreo fată sau vreo femeie. Aceasta mi-a sporit curiozitatea privitoare la caracteristicile femininului.

Asemenea majorităţii limbilor, ebraica are substantive masculine şi feminine. Engleza, care are acelaşi articol pentru toate substantivele, este o excepţie în familia limbilor.

În germană masă este masculin şi are articolul der, lampă este feminin şi are articolul die, pâine este neutru şi are articolul das. Adjectivele şi verbele iau şi ele diferite forme în funcţie de genul substantivului. Acest lucru este valabil atât în limbile latine cât şi în cele slave.

Ebraica nu are numai substantive masculine şi feminine, ci şi forme masculine şi feminine pentru acelaşi substantiv. De exemplu navă este ani la masculin şi anijah la feminin. Şir şi şirah sunt forma masculină, respectiv feminină, a cuvântului cântec. Erets şi artsah sunt cele două forme pentru pământ, aşam şi aşmah pentru jertfă.

Forma masculină şi feminină reprezintă aspectul activ sau pasiv al substantivului în cauză, iar folosirea lor poate afecta sensul iniţial al multor pasaje din Biblie.

Ioan, scriind în limba greacă, consideră vinul mâniei lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:9) ca nefiind atât de crud, cum ar putea să pară. Conform regulilor gramaticii greceşti, trebuia să se folosească genul masculin pentru substantivul vin, dar el sfidează gramatica şi pune adjectivul la feminin pentru a arăta că la Dumnezeu chiar mânia este blândă.

Sufixul ah în ebraică, de obicei, indică femininul. Numele femeilor sfârşesc adesea prin ah, ca de exemplu Batşebah, Dalilah sau Sarah. Însă această terminaţie mai indică şi direcţia, în sensul că genul limbii ebraice arată tendinţa obiectelor spre feminin, forma pasivă sau supusă. Ele încep toate prin a-şi afirma independenţa, dar în final toate vor fi supuse voinţei lui Dumnezeu.

Ruah, cuvântul ebraic pentru duh, este feminin. În Geneza 1:2: şi Duhul lui Dumnezeu plutea pe deasupra apelor, verbul “plutea” ia de asemenea formă feminină. Astfel, o traducere exactă a acestor cuvinte, o redare, care să reproducă ce simte un evreu la citirea lor ar fi: Duhul feminin plutea într-un chip femeiesc pe deasupra apelor.

Numele frecvent al lui Dumnezeu din Biblie, în ebraică, Adonai Sabaoth, nu înseamnă numai Domnul Oştirilor, ci tradus exact Domnul Oştirilor femeieşti, ca Amazoanele. Atât bărbaţii cat şi femeile creştine, toţi cei ce cred, sunt mirese ale lui Hristos şi războinici cu caracteristici feminine. Direcţia noastră a tuturor trebuie să fie spre dobândirea mai multor caracteristici feminine: blândeţe, linişte, supunere, acceptare pasivă a tot ce hotărăşte Mirele.

Biologii au descoperit că toţi embrionii sunt creaţi feminin. Mai târziu cromozomul Y trimite un curent de hormoni masculini peste unii embrioni, transformându-i în masculini. Cromozomul Y face acest lucru prin producerea unui antigen H-Y, o substanţă aflată în celulele tuturor bărbaţilor, dar nu şi în ale femeilor.

La început orice embrion este feminin. Prin devenirea mireselor lui Hristos, prin punerea noastră în poziţie feminină faţă de El, ne întoarcem la starea noastră originară, la scopul pentru care am fost creaţi, acela de a fi miresele lui Hristos. Un bărbat, odată cu convertirea, devine şi El mireasă a lui Hristos, nu mire.

~ Richard Wurmbrand ~

Download in versiune audio aici: Resurse crestine

100 de meditatii din inchisoare ( 7 )

Meditaţia 7

Cineva lipseşte în genealogia lui Isus

Cine poate crede că Biblia este infailibilă? m-a întrebat odată un pastor. Pot să-ţi arăt cel puţin o frază care este neadevărată. La Matei 1:17, unde găsim afirmaţia că au fost patruzeci şi două de generaţii de la Avraam la Hristos. Dar sunt mai multe în genealogia lui Luca 3 şi în cele ale Vechiului Testament.

Există un aspect şi mai ciudat în genealogia lui Matei. El a fost vameş şi ştia să socotească fără greşeală. Deşi pretinde că dă numele a patruzeci şi două de generaţii, dacă verifici, găseşti că dă numai 41 de nume.

Nu este uşor vizibil faptul că lipseşte o persoană. Atenţie la versetele 11 şi 12 din Matei 1, care arată că unul şi acelaşi Ieconia este numărat de două ori.

Genealogia este împărţită în trei grupe de strămoşi, fiecare grup format din paisprezece persoane, dar ultima persoană a celui de-al doilea grup este şi prima persoană a celui de-al treilea grup.

Un nume este lipsă în această listă: al tău. Isus trebuie să fie conceput în tine întocmai cum a fost conceput în pântecele fecioarei Maria.

Isus a spus: Căci oricine face voia Tatălui Meu, care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră… Până la acest punct, cuvintele Lui sunt uşor de înţeles. Fiecare credincios poate să-i fie frate mai mic sau soră. Dar El oferă şi altă posibilitate: El spune … şi mamă. (Matei 12:50)

Noi putem să-I fim mamă în măsura în care Isus Se naşte în noi. Relaţia Lui cu noi poate fi şi aceea dintre mamă şi fiu. Noi putem avea o atitudine maternă faţă de El.

Orice dragoste conţine un element de interes personal. Îl iubeşti pe tata – îţi dă bani de buzunar, o iubeşti pe mama – îţi dă bomboane. Fraţii şi surorile tale sunt tovarăşii tăi de joacă. Numai dragostea maternă este complet dezinteresată, neegoistă. Ştiu despre o mamă care a fost ucisă cu toporul de către fiul ei şi care, înainte de a muri, l-a întrebat dacă nu cumva s-a rănit el.

Dragostea unei mame există fără a cere vreo recompensă. Atitudinea ta faţă de Isus poate fi maternă. Atunci tu vei fi cea de-a patruzeci şi doua generaţie, veriga care lipseşte din genealogia Lui.

Textul lui Matei n-a fost conceput ca o simplă istorie; n-a fost scris nici ca să dea cifre cu o precizie matematică, ci mai degrabă cifre cu înţelesuri simbolice.

Atât Matei cât şi Luca dau un multiplu de şapte ca număr al strămoşilor lui Isus; patruzeci şi doi în primul caz, şaptezeci şi şapte în celălalt. În Biblie şapte este un număr sfânt, dar aceasta este o temă ce va fi abordată în altă meditaţie.

Nu-i adevărat că o încoronare oferă o împărăţie, dar ea este un simbol al ofertei acesteia. Tot aşa, generaţiile de la Avraam la Isus nu au fost cu adevărat patruzeci şi două. Matei însuşi dă numai patruzeci şi unu de nume. Dar genealogia aceasta conţine un mesaj spiritual. Ceva poate fi adevărat, fără a corespunde în fapt.

Deci noi Îi putem fi lui Isus mame iubitoare.

~ Richard Wurmbrand ~

Download in versiune audio aici: Resurse crestine